M-am întors la ea, la prima dragoste. Pe care am abandonat-o la un moment dat ca fiecare, entuziasmat de tehnologia care aducea ceva mai... bun? Poate mai ușor și mai eficient, însă lumina tot la fel cade pe obiecte și pe chipuri, fiind la fel de greu de controlat, indiferent de la a câta dragoste te vei afla.

         La mine a fost o primă  dragoste vremelnică, cam de pe la 12 ani. Am avut grijă de ea... Era pretențioasă, iar eu  entuziasmat. Abia așteptam să mi se destăinuie, să mi se reveleze periodic. După ce am învățat ce butoane să apăs și ce pârghii să trag, mi-a răspuns cu candoare, dibuindu-mi punctul sensibil. Sunetul pe care îl cânta aparent la fel, dar mereu diferit, nu mă plictisea niciodată. Uneori se mai închidea în ea, fiind mai timidă. Alteori zburda albă toată pentru că nu știam să îi dibui la rândul meu punctul sensibil. Făceam ca și acum stângăcii și îi mai greșeam pentru că nu reușeam să intuiesc mereu clipa perfectă, să o iau și să o îngheț așa cum i-ar fi plăcut. Nu mă ierta. Mă motiva să continui. Deși capricioasă, nu m-a înșelat niciodată. Am respectat-o și am apreciat-o pentru că îmi oferea din ce în ce mai mult pe măsură ce o cunoșteam mai bine. Și mai ales pe măsură ce mă cunoșteam mai bine. Simbioza imperfect de frumoasă.

        Mă întorc acum din nou la ea. Să facem din nou dragoste în 36 de poziții.